SPOVEDANIA

Taina Spovedaniei

final articol alb

Îndreptare de spovedanie

Pentru cei care doresc să se spovedească și nu s-au spovedit din copilărie, sau au trecut ani de la ultima spovedanie, vă atașez mai jos două Îndreptare de spovedanie care să va fie repere, de aducere aminte a păcatelor pe care fiecare dintre noi poate le-am făcut. Alegeți unul din cele două și încercați să va faceți o listă cu ceea ce credeți că ați greșit și pe care să o citiți la Taina Spovedaniei. Recomand primul îndreptar de spovedanie.

Descarcă de aici: 1.Îndreptar de spovedanie alcatuit de Valeriu Gafencu (Sfantul Inchisorilor)

Descarcă de aici (PDF):  Indreptar de spovedanie Arhim.Atanasie Anastasiou– Îndreptarul de spovedanie începe de la pagina 13…

final articol alb

Sfântul Paisie Aghioritul ”Nevoia de spovedanie și de povățuitor duhovnicesc”

7 Prin mărturisire omul se eliberează
– Părinte, în primii ani ai creștinismului creștinii făceau mărturisire publică. Aceasta ajută?
– Alții erau anii cei dintâi ai creștinismului și alții cei de acum. Aceasta nu ajută astăzi.
– De ce oare, Părinte? Atunci aveau mai multa râvnă?
– Aveau și mai multa râvnă și nu aveau cele pe care le au oamenii astăzi. Iată, acum perechile se despart fără motiv, nu mai sunt ca cele de odinioară.
Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii și de aceea se îneacă de gânduri și de patimi. Câți nu vin și cer să-i ajut în vreo problema de-a lor, dar nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica. “Mergi la biserică?”, îi întreb. “Nu”, îmi răspund. “Te-ai spovedit vreodată?”. “Nu. Dar am venit să mă faci bine”. “Dar cum așa? Trebuie să te pocăiești de greșelile tale, să te spovedești, să mergi la biserică, să te împărtășești atunci când ai binecuvântare de la duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiți că există și altă viață și trebuie să ne pregătim pentru ea?”.
“Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre Biserică, despre altă viață etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, … și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu mă poți face bine”. Hai, acum descurcă-te!
Le spui despre spovedanie, despre viața viitoare și îți spun: “Acestea sunt basme”, iar pe de altă parte, te roagă: “Ajută-mă, că înnebunesc”. Ei, cum, în chip magic se vor face bine?
Și iată că deși mulți au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care îi poate ajuta în mod real, ci sfârșesc prin a se spovedi la psihologi, își spun istoricul lor, le cer sfaturi pentru problemele lor și, dacă au de trecut un râu, îi aruncă în apă și ori se îneacă, ori ies din ea, dar unde ies? În timp ce, dacă ar merge să se spovedească la duhovnic, vor trece pe celălalt mal, pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu și ne eliberează.
– Părinte, spun unii: “Nu aflăm duhovnici buni și de aceea nu mergem să ne spovedim”.
– Acestea sunt îndreptățiri. Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă epitrahil. Săvârșește Taina, are har dumnezeiesc și atunci când citește rugăciunea de iertare Dumnezeu șterge toate păcatele pe care le-am mărturisit cu pocăință sinceră. De noi depinde cât ne vom folosi prin Taina Mărturisirii.
Odată a venit acolo la Colibă unul care avea probleme psihologice, cu gândul că am harisma înainte-vederii și aș putea să-l ajut. “Ce prevezi pentru mine?”, mă întreabă. “Să cauți un duhovnic și să te spovedești, ca să poți dormi ca un puișor și să nu mai iei medicamente”, îi spun. “Nu mai există astăzi duhovnici buni, îmi spune. Mai demult existau”. Vin cu gând bun, că vor fi ajutați, dar nu primesc ceea ce le spui, și păcat de cheltuielile cu drumul.
Văd însă și o nouă tehnică a diavolului. Bagă în mințile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduință și o împlinesc, dacă mai merg și la vreun loc de închinare, sunt în regulă duhovnicește. Și vezi pe mulți mergând cu lumânări și cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare și le atârnă acolo, mai fac și cruci mari, mai plâng puțin și se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuță se bucură.
– Părinte, un om care nu se spovedește poate fi liniștit lăuntric?
– Cum să fie liniștit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul din lăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-și inima sa duhovnicului și mărturisindu-și greșelile se smerește și astfel deschide ușa cerului, lăsând să coboare din belșug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează.
Înainte de mărturisire în capul lui există ceață, vede slab și își justifică greșelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat.
Prin mărturisire face un “fuuu”, se depărtează ceața și orizontul se curăță. De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și după aceea îi primesc să vorbim. Unii îmi spun: “Părinte, fiindcă Sfinția Ta îți poți da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povățuiește-mă”. “Deși mi-aș da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înțelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi și te spovedește și după aceea vino să discutăm”. Cum oare să te înțelegi cu un om atunci când se află în altă frecvență?
Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor și rodește duhovnicește. Într-o zi săpam în grădină, ca să plantez niște roșii. În acel timp vine cineva și-mi spune: “Ce faci, Părinte?”. “Ce să fac? îi spun. îmi spovedesc grădina”. “Bine, Părinte, dar și grădina are trebuință de spovedanie?”. “Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc, face legume alese, iar altfel roșiile se fac palide și slabe!”.
Dumnezeu vrea ca omul să se îndrepte prin om
– Părinte, atunci când mă confrunt cu o problemă și mă rog în acest sens, cum pot să-mi dau seama care este voia lui Dumnezeu?
– Voia lui Dumnezeu nu se află așa. Este mai bine să întrebi atunci când ai vreo problemă. Nu cere vestire de la Dumnezeu cât timp poți cere sfatul vreunui om, pentru că te poți înșela. Cineva mergea la o biserică și stând înaintea catapetesmei se ruga: “Maica Domnului, oare să iau banii din cutie?”. Iar gândul îi spunea: “Ia-i”. “Da, o să-i iau”, spunea, și lua banii. S-a făcut aceasta o dată, de două ori, de trei ori, până când un epitrop și-a făcut probleme. “Ce se întâmplă? Cineva ia banii”, și s-a pus să urmărească. Și ce să vadă? Peste puțin timp vine acela și repetă aceleași cuvinte: Maica Domnului, să iau banii din cutie?…
“Da, o să-i iau”, și-a spus, și l-a prins epitropul. Atunci când există un om duhovnicesc pe care îl poți întreba, întotdeauna trebuie să întrebi. Iar când nu există om ca să-l întrebi – de pildă te afli în pustie – dar înlăuntrul tău există setea ascultării, atunci Bunul Dumnezeu însuși se face Starețul tău și te luminează și îți vestește. Să presupunem că nu poți afla pe cineva care să-ți explice un loc din Sfânta Scriptură? Atunci te luminează Dumnezeu și îl înțelegi.
– Părinte, cum își va da seama cineva dacă ceva ce se întâmplă în nevoința sa este de la ispititor sau din propria neatenție?
– Va merge să întrebe.
– Adică singur nu își va putea da seama?
– Deși va pricepe ceva, nu poate fi sigur. Aici și unul care are experiență merge și întreabă pe altcineva. Eu întotdeauna întreb pentru vreo problemă de-a mea personală. Soluția mea, și foarte înțeleaptă de ar fi, o consider cea mai mare prostie când e vorba de vreo problemă personală și nu mă duc la cineva care știe ce mă odihnește, ci la unul care nu știe. Vezi, și un medic, ca să fie sigur că dă un diagnostic bun într-un caz greu, se sfătuiește și cu un alt medic; cu atât mai mult un student! Oricât de duhovnicesc ar fi cineva și oricât de bine și-ar aranja problemele sale, nu se poate odihni, pentru că Dumnezeu vrea ca omul să fie ajutat de om și să se îndrepte prin om. Astfel le iconomisește (rânduiește) Bunul Dumnezeu, ca omul să se smerească. Trebuie ca fiecare să-și spună duhovnicului gândurile și stările prin care trece, ca să-l sfătuiască, iar nu să hotărască singur în problemele grele, nici să înfrunte singur greutățile ce le întâmpină în nevoința lui, făcând experiențe pe sine, pentru că ispititorul îl va încurca și-i va pricinui probleme. Unii ajung la punctul în care își dau singuri canoane. Lucrurile acestea sunt foarte primejdioase.
Cel care nu are duhovnic ca să se sfătuiască cu el în călătoria sa duhovnicească se încurcă, se ostenește, întârzie și cu greu va ajunge la destinația sa. Dacă își dă singur soluții la problemele lui, oricât de înțelept ar fi, rămâne întunecat, deoarece se mișcă cu încredere în sine și mândrie. În timp ce acela care se smerește și merge cu încredere și râvnă la duhovnic și îi cere părerea este ajutat.
Pentru că atunci Dumnezeu cu siguranță îl luminează pe duhovnic și îi dă răspunsul corect. Iată, atunci când vine cineva cu evlavie, cu gândul că sunt sfânt, deși eu sunt tinichea, am observat că simt înlăuntrul meu o schimbare și cele pe care i le spun nu sunt ale mele. Din aceasta îmi dau seama limpede că omul acesta a venit cu evlavie și Dumnezeu, ca să nu-l nedreptățească, îmi dă mie această stare bună. În aceste cazuri, dacă este vorba de o problemă serioasă, Dumnezeu te vestește și-i poți spune ce se va întâmpla, când se va întâmpla și cum s-o înfrunte.
În viața duhovnicească este nevoie de povățuitor duhovnicesc
Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el și să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic și își fac un program de rugăciune, cu puțin studiu, dacă merg la biserică și se împărtășesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viață.
Sufletul trebuie supravegheat de duhovnic ca să nu greșească drumul. În nevoința duhovnicească poate ajuta, de pildă, și studiul duhovnicesc, dar dacă cineva nu are povățuitor duhovnicesc, își poate da propriile lui tâlcuiri la cele pe care le citește și astfel să se înșele. Vezi, și atunci când cineva merge undeva cu mașina, poate consulta harta, dar mai bine oprește și întreabă, ca să nu o ia pe un drum greșit. Să presupunem că pornește din Atena spre Florina (notă: oraș din nordul Greciei, lângă graniță cu Serbia). Are hartă și o urmărește, dar întreabă și la vreun chioșc dacă merge bine, dacă drumul este bun, pentru că la vreo intersecție există primejdia s-o ia pe alt drum și să ajungă în Kavala sau să cadă în vreo prăpastie și să se primejduiască de moarte. Desigur, se mai poate ca cineva să întrebe, însă să nu o ia pe drumul ce i se spune și să ajungă în cele din urmă altundeva, sau să nu ia aminte la punctele primejdioase și să pățească ceva rău. Însă cel ce îi arată drumul și în același timp îi spune: “Ia aminte, la punctul cutare este o curbă primejdioasă, dincolo este o prăpastie…”, unul ca acesta își va lua plata sa.
Vreau să spun că la fel trebuie să se facă și în viața duhovnicească. Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povățui cu sfaturile lui și îl va ajuta prin Taina Mărturisirii. Numai așa poate trăi o viată duhovnicească ortodoxă și poate fi sigur că se află pe drumul cel bun.
Desigur, fiecare își va alege povățuitorul duhovnicesc. Nu își va încredința sufletul său oricui. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel și pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său.
Trimiteți-i pe oameni la duhovnic
– Părinte, de multe ori oamenii, văzându-ne că purtăm rasă, ne spun durerea lor, problemele lor, chiar ni se mărturisesc. Care trebuie să fie oare atitudinea noastră față de ei?
– La început, atunci când vi se adresează vouă pentru vreo problemă de-a lor, să-i întrebați: “Aveți duhovnic?”. Și eu, oamenilor care vin acolo la Colibă să mă întrebe în vreo problemă, le spun: “Eu nu sunt duhovnic; să mergeți la duhovnicul vostru și să faceți orice vă va spune el”. Oamenii trebuie să se pocăiască, să aibă un duhovnic și să se spovedească, ca să se taie drepturile diavolului. Sunt de acord ca o călugărită să asculte o dată vreo oarecare femeie îndurerată, care are o problemă, și după aceea s-o trimită la duhovnic. Însă nu sunt de acord să continue să discute cu ea. Sau dacă o femeie nu se folosește de duhovnicul ei sau dacă nu a mers niciodată să se spovedească sau se află într-o stare de deznădejde, să o asculte o dată și după aceea să o trimită la duhovnic și să-i spună că și ea se va ruga pentru dânsa.
Afară de faptul că monahia nu are obligația să-i ajute în felul acesta, adică ascultând mereu problemele lor, oamenii nu se ajută așa. Pentru că omul suferă trei feluri de schimbări: de la sine, de la alții și de la diavolul. Vin aici, află o mângâiere omenească, dar de îndată ce pleacă de la mănăstire și se duc acasă, se întorc iarăși la ale lor și încep aceleași probleme. Și femeile și bărbații să meargă la duhovnicul lor. Nu este corect să-și spună problemele lor călugărițelor. Pentru că după aceea își spun: “Le-am spus pe toate; sunt în regulă”, odihnindu-și astfel în mod fals gândul lor și nu se mai duc apoi la duhovnic. Iar aceasta este tot o măiestrie a diavolului, ca aceia să nu se spovedească.
Trebuie să înțelegeți care vă este misiunea voastră ca monahii și să nu mergeți să faceți, chipurile, misiune, deoarece procedând astfel dovediți că nu v-ați înțeles misiunea călugărească. Ca monahi avem obligația să facem rugăciune pentru problemele celorlalți, dar nu suntem obligați să ne preocupăm de problemele lor.
Duhovnicul are obligația și responsabilitatea să facă aceasta. Dacă discută cu voi, vă încarcă pe voi cu responsabilitatea. Duhovnicul însă îi poate urmări de aproape și să le dea soluții la problemele lor. Adică este nevoie de treabă. Iar treaba aceasta nu este a monahilor. De la voi se cere numai rugăciune. Pot să trimită și vreo scrisoare cu un pomelnic având numele lor, ca să facem vreun șirag de rugăciuni.
Duhovnicul de aproape
Precum se îngrijește cineva ca medicul familiei să fie cât mai aproape de el, așa trebuie să se preocupe ca și duhovnicul său să fie aproape de el. Un medic poate ajuta un bolnav atunci când este aproape de el mai bine decât profesorii universitari – deși aceia au atâta experiență – pentru că îl poate urmări sistematic și, dacă va trebui, îl va trimite la un medic de specialitate. M-a impresionat următorul fapt atunci când eram în sanatoriu (notă: în 1966 Starețul a făcut operație la plămâni în sanatoriu, deoarece suferea de pneumonie): mulți bogați care aveau tuberculoză stăteau acasă și mergeau la ei profesorii universitari pentru a le face tratament. S-a dovedit însă că tratamentul n-a dat nici un rezultat, pentru că nu puteau să-i urmărească sistematic. De aceea au fost nevoiți să creeze în sanatoriu sectoare separate ca să fie internați acolo, așa încât să fie observați permanent.
Vreau să spun prin acestea că, precum medicul observă de aproape pe bolnav atunci când îi dă să facă un tratament, ca să vadă dacă medicamentele ce i le-a dat ajută sau au efecte contrare etc. și potrivit cu aceasta mărește sau micșorează doza și, dacă va trebui, poate chiar și schimba tratamentul, tot astfel și duhovnicul trebuie să observe de aproape sufletul, pentru că din timp în timp apar diferite schimbări și reacții, pe care nu le poate observa de departe, ca să-l ajute pe deplin. Odată am spus unui suflet ce avea o ispită: “Fă așa și vei vedea că o vei trece”. Și într-adevăr, m-a ascultat și a depășit ispita. După puțin timp a avut o ispită exact contrară, a înfruntat-o în același mod și s-a chinuit. Putea să trimită un om sau să scrie o scrisoare ca să mă întrebe ce trebuie să facă, fiindcă înfrunta o altă greutate, i-aș fi dat alt medicament, adică alt sfat. I-a fost greu să mă întrebe, deoarece eram departe. De aceea eu nu obișnuiesc să dau sfaturi de departe dacă nu-l cunosc bine pe om și nu am o legătură strânsă cu el.
Duhovnicul în familie
– Părinte, ce cărți îi pot ajuta pe soți?
– Ceea ce ajută pe cei căsătoriți este să nu se îndreptățească nici unul pe sine. Dacă se îndreptățesc pe sine, oricâte cărți duhovnicești ar citi, nu se folosesc. Dacă au intenție bună, dacă au duhovnic și fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj.
Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soții același duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic și femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi, în timp ce dacă vor avea același duhovnic, duhovnicul cioplește umflăturile – slăbiciunile – unuia, cioplește și umflăturile celuilalt și astfel se aplanează greutățile. Dar astăzi chiar și perechile care trăiesc duhovnicește au duhovnici diferiți. Rar au amândoi același duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în vedere perechi care se potriveau, dar nu aveau același duhovnic ca să-i ajute, și s-au despărțit. Iar alte perechi, deși nu se potriveau au trăit în armonie, deoarece au avut același duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are același duhovnic, aceasta este și mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toți și problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situația. Uneori va zori puțin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema și pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinții. Sau – dacă perechea are probleme și este de vină, de pildă, femeia – îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut al lor să ajute cu discernământ.
Schimbarea duhovnicului
– Părinte, atunci când cineva este nevoit, pentru un oarecare motiv, să-și schimbe duhovnicul, este oare necesar să-și spovedească din nou păcatele pe care le-a mai spovedit?
– Este bine să-l înștiințeze de ele pe duhovnicul cel nou, precum bolnavul care atunci când își schimbă medicul îi spune din nou istoricul său, pentru ca medicul să-l poată ajuta cât mai bine.
– Părinte, atunci când cineva vrea să-și schimbe duhovnicul și ne întreabă dacă acest lucru este corect, ce trebuie să-i spunem?
– Să ia binecuvântare de la duhovnicul lui. Nu este bine să-și schimbe cineva ușor duhovnicul. O clădire nu se va construi niciodată așa cum trebuie, dacă se schimbă mereu inginerii și constructorii.
Mai demult oamenii mergeau la stareț ca să ceară sfat în vreo problemă ce îi preocupa ca să fie ajutați. Astăzi mulți nu merg să ceară sfat, ci ca să se îndreptățească pe sine sau ca apoi să spună că s-au sfătuit și cu cutare Părinte.
“Am mers la cutare și la cutare, i-am întrebat și pe Părintele Paisie despre problema aceasta”, spune câte unul, iar eu poate l-am certat sau poate a venit până la poartă și nici nu a bătut. Așa ajung să umble de la un părinte la altul fără să aibă vreun duhovnic permanent, iar în cele din urmă se încurcă rău de tot.
Alții fac o greșeală și nu se duc s-o spună duhovnicului lor, ci se duc și o spun altui duhovnic ca să nu-și piardă prestigiul. După puțin timp fac aceeași greșeală și o spun altuia, apoi altuia, și în cele din urmă apar înaintea unui duhovnic că a făcut-o doar o dată, înaintea celuilalt tot o dată, și așa continuă să greșească și rămân neîndreptați.
Am observat că sunt unii care evită să spună ceva duhovnicului lor, deși știu că îi va ajuta și nu va duce vorba, dar o spun vreunui cunoscut de al lor, care nu-i poate ajuta și care sigur o va spune și altora. Îmi aduc aminte că atunci când eram monah începător în viața de obște (notă: în Mănăstirea Esfigmenu, 1953-1956), venise cineva să se facă monah. A stat o bucată de vreme și după aceea i-au venit gânduri de plecare, nu s-a dus la stareț să-și spună gândurile sale, nici la vreun alt părinte duhovnic, ci i le-a spus unui lucrător din Ieriso (notă: sat din apropierea Sf. Munte), care lucra în mănăstire. Eram și eu acolo aproape atunci când îi vorbea; curățam ceapă în afara bucătăriei. A început așadar acela, de la vreo doi metri mai încolo, să-i facă o mărturisire cu voce tare. “Îmi pare rău că m-am făcut monah”.
“Atunci când ai venit, nu ai încercat mai întâi?’, l-a întrebat lucrătorul. “Am încercat doi ani”. “Bine, dar de ce nu ai plecat mai devreme?”. “Iată că nu am plecat”. “Te-au făcut călugăr cu sila?”. “Nu, am vrut și eu”. “Bine, îi spune, le-ai spus pe acestea starețului?”. “Nu”, îi răspunde. “Cu ce te vei folosi dacă mi le spui mie?”, îl întreabă acela. Îi spusese întreg istoricul său. Vedeți? Starețului, căruia trebuia să i le spună ca să fie ajutat, nu i le-a spus, ci s-a dus să se spovedească la un lucrător. Și acela ieșind din Sfântul Munte le va spune pe toate în Ieriso, la cafenea, ca să râdă și va umple satul cu ele. Și măcar dacă ar fi fost un prost. Dar știți câte dicționare avea? Greaca veche o știa la perfecție.
– Părinte, oare un mirean poate întreba despre vreo problemă de a sa sau despre vreo ispită pe vreun oarecare frate duhovnicesc de al său, dacă duhovnicul său lipsește?
– Nu-i poate telefona duhovnicului său? Fratele uneori poate ajuta, alteori nu, ba chiar în ciuda bunei intenții îl poate chiar vătăma. La o nevoie lucrurile se aranjează printr-un telefon la duhovnic. Iar dacă nu poate comunica cu duhovnicul lui și este ceva serios și urgent, să-l întrebe pe un alt duhovnic. Este bine să-l întrebe pe duhovnicul său de mai înainte cu care duhovnic să se sfătuiască în acest caz, astfel încât să meargă la unul care are același duh. Pentru că fiecare inginer are planul său. Poate fi bun și un plan și celălalt, dar ele sunt diferite.

extras din cartea: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință Duhovnicească, București 2012, p. 263-276

Din învățăturile Părintelui Arsenie Papacioc despre Sfintele Taine ”Sfânta Taină a Spovedaniei”

    Mai întâi, repet, să fiți bine spovediți. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: ”Ce-am facut?” Această stare de cercetare este o stare de prezență. Să fiți bine spovediți! Nu faceți cu nici un chip o spovedanie așa, tradițională, rațională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!” Să spuneți păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie rațională. Deci, să fiți bine spovediți! Asta-i taina care mântuiește! Ce iertați voi – episcopilor, preoților, duhovnicilor – iert si Eu spune Mântuitorul Iisus Hristos. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune și Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.
Dă-ți seama ce usor poți să te mântuiești! Și te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe rușine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ți dea rușine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te rușinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetați oriunde, să vă controlați, că e mare greșeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeți un lucru pentru că n-ai stiut ca l-ai facut, nu te-ai înregistrat. Urmăriți-vă pe voi înșivă, înregistrați-vă pașii și mintea. Pentru că se poate să te speli pe față și să te speli numai la o subtioara, dar pe una să nu te speli, uiți. Dacă ești înregistrat, te întrebi: ”Ce fac, unde merg, cine sunt?” Nu mergeți la întâmplare, din inerție simplă. Tu trebuie să știi că exiști. Dacă tu gândești că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat și vei avea, deci o conduită a vieții. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: ”Parinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: ”Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.”. Chiar vă rog să notați păcatele atunci când le-ați făcut, cel mai mare lucru ăsta ar fi. Nu faceți pe eroii: ”Lasă că știu ce să spun acolo!” Poți să spui și împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se ușureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, aș putea spune, să nu vă apuce seara fară să fiți spovediți. Nu țineți la faptul că va scrie despre voi că ” A murit fără lumănare!” Lumănarea nici nu ajută, nici nu acuză.
Nu păstrați un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriți, la unul din soți îi place o altă persoană și cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soț și soție, și cel care a cedat în inima lui își închipuie că trăiește cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.
N-ai nevoie să lași impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a ușurat și te-a scos din adânc de ape. Tu ești la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că ești numai la jumătate de centimetru? Spovedește-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Și pe urmă, vă mai spun și altceva, el este plin de har și te simte, nu este prost, îsi dă seama. Credeți că Dumnezeu a facut duhovnic pe oricine? Și atunci, te simte și, delicat, poate să-ți spună: ”De ce mă minți, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ți lase impresia că-ți cunoaște ție păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Și pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reușit să te salvezi în loc să te nenorocești. Pentru că, frații mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecată de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să știe toată lumeă. Și duhovnicul va fi de față acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, și nici el.

E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi și unul mai departe?

– Dragă, e bine să vă spovediți curat oriunde v-ați spovedi. Că poți la acela de departe uneori, și uneori nu poți. Nu să te spovedești la ăla pentru unele și la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai facut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, așa rămane. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experiență, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în funcție de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, spun… ”Mărturisește-te cucoană, că ai venit să te mărturisești! Spune, te ascult”. Zice: ”Pai întrebați-mă!” Trebuie să te pregătești dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută. Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat și tu? N-ai avut și tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Și eu sunt atent. Puneți mâna pe creionaș și notați păcatele. Odată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ti-l poate dilua mai tarziu satana. Cum zic atâția: ”Părinte, m-am mândrit de șase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i usor. Îți ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o țară e tare și bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta și ai uitat ceva păcate, ești iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, și te-ai dus întâmplător, și te-ai lăsat pe seama duhovnicului, și ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăinței cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturisești. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.
Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu ești vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ți dai seama. Dar dacă îl faci chiar știind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceștia care trăiesc necununați. Le spun asa: ”Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!” Îi pun în situația să înțeleagă și ei că condiția pentru iertare este să nu mai facă.
Lupta este din partea amândurora, a fiului și a părintelui, să te vindeci de pacate și să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezența asta sufletească continuă, ți-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: ”Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”
Raiul este plin de păcătoși pocăiți. Toți au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căința lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înțelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputințele. Ne ajută la încununare. Dacă ar ști cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai puțin ispititor.

 Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?

Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp și chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezență, de atenție, de țâșnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteți să faceți canonul pe care vi l-a dat, sunteți în culpă. Trebuie să vă spovediți că nu ați putut să faceți canonul, sau nu ați vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutați cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l ușureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega și a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutați atunci. ”Părinte, eu mă găsesc în situația asta, nu pot îngenunchea, că am o bubă la genunchi”; ”Părinte, am o anemie”. Un părinte duhovnic ține cont de regula neputințelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenție și dintr-o crasă lenevire, atunci ești vinovat. Și ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mica de cincisprezece ani, soră de mănăstire, și au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, și făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugaresc ca sa nu o mute. N-a dat-o pană la urmă, dar putea să o dea. Așa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de parerea canoanelor care se mai discută între fii duhovnicești. Eu am dat niște canoane foarte ușoare. Că să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Și pentru păcate grele, nu asa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în înțelegerea oamenilor ca o obligație, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai greși.
Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranța că se potrivește atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic după râvna care o are fiecare și în funcție de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că esti cu tine mereu, mereu sunt ispite, și, atunci, tu te găsești un luptător cu sabia scoasă, ascuțită, nu un luptator adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtășit. Aici se pot pronunța duhovnicii cu foarte multa grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtașit 18-20 și chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtășești niciodată. Mai ales se ține cont și de momentul istoric în care trăim. El poate să se obișnuiască cu neîmpărtășitul și nu îl mai interesează și zice: ”Parcă tot cu împărtășania am trăit până acum!”
După o perioadă de 40-50 de ani de educație atee, eu constat la oamenii care s-au născut și au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educațe creștină moștenită de la moșii și strămoșii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbații lor nu sunt credincioși. Lupta este că, aducându-i și pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos. Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce privește starea de simțire, nu starea de obligație tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citești cutare… Fiul o face din obligație, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte puțini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citești o dată în viață. Acela citește să înțeleagă, sau o citește că i s-a dat să citească. Ba, îl împuținează sufletește canoanele prea încărcate. Și atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului sau. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. ”Frate, nu ți-am spus decât atât să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poată. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu: S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nunții și au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greșeală, nepriceputa și tânără cum era, a afumat mâncarea. Și se perpelea: ”Vai, ce o să zică Nicu: N-ai învățat nici atâta la mama ta!”, se fărâma sărăcuța. A venit Nicu. ”Dragă Nicule, am afumat mâncarea!” ”Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta îl interesează și pe Dumnezeu: ”O, dacă ar ști cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?” Și auziți, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândești la Dumnezeu, cum te gândești la mâncare, cum te gândești la părinți, cum te gândești la cineva pe care-l iubești. Te gândești la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, soția. Așa să te gândești și la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate și peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul și din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: ”Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. ”Doamne, sunt un netrebnic, nu merit…!”
Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. După ce își face pravila, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii și se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunțat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoștință, caci lucrul acesta e mai puțin discutat, este prezența continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de inși îmi spun la spovedit că nu și-au făcut canonul. Foarte rar găsesc care și-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai rațional, fără simțire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îți ia timp. E la îndemână și angajează toată ființa ta: ”Of, Doamne!”, și ai facut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl știa pe de rost și l-a zis repede.
Duhovnicii trebuie să știe că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri și foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Și spune și cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la usa bisericii și 5 ani în biserică neîmpărtășit. Și trebuie să ții cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate și înțelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: ”Cel cărui i s-a încredințat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega și a dezlega, nu se va osândi pentru micșorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăiește, marturisindu-se de bună voie, caci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtășit după cum crede el. Duhovnicul ține cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun înca o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emoție. Trebuie să discuți toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el știute. Și aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînțeles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; și nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-și spune pacatele.
Duhovnicul ține cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, și nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vieții mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Paștilor cu un maramureșan bătrân, cu sarica pe el: ”N-o, domn’ Parinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventiști foarte puternic acolo. Și toți adventiștii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitura satului. Însă el se ținea de Biserică, și nu au reușit ăia să-l doboare. El apăra poziția ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la dușmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, și l-am întrebat: ”Ai postit?”, că vroia să se împărtășească. Mâine erau Paștile. „No, domn părinte! Am mâncat și ieri de frupt!”, în Vinerea Mare, că era în spital. Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credința adevărată, ortodoxă, și acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucățică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? ”Bine, bade Ioane, să postești până mâine!” Și până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, și l-am împărtășit.
Vedeți, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, și am ținut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră și nedușmănita este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevoință și ca stare fiziologică, că elimină toxinele, și e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, și foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum. Vedeți, trebuie să ai înțelegere. Dacă duhovnicul ține cont de intensitatea pocăinței fiului, el se consideră ajuns.
Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte ușor și zice: ”Părinte, părinte, e ușor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut și din ce i-a dat. ”Părinte, ce faci?” Și i-a plesnit inima, și a murit din râvnă că el nu merita acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit. Așadar, canoanele rămân ca niște mari faruri de orientare: ”Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtășit douăzeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilități ca să-l ușurezi. Sfântul Ioan Gura de Aur, zice: ”Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâția ani, dar el tot așa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoții duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele și care se căiesc. Este o enorm de mare greșeală. Poți să-l oprești de la împărtășit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori să iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De șaptezeci de ori câte șapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căiește permanent, că n-are voie nimeni să desființeze iadul că-i milostiv Dumnezeu.

 Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii?

Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneți nici o întrebare de felul acesta. Condiția este să se pocăiască ( să-și recunoască păcatele). Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedește, se căiește, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toți. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greșeli, ci pentru tot ce este greșeală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu conștient. Și totuși îl ierta și pe el dacă nu se spânzura (sinuciderea). Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor așa cum sunt.
M-am dus la o mănăstire unde aveam doi fii duhovnicești, aduși de mine la mănăstire, și i-am întrebat: cum canonisiți? Zice: Noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Și ce faceți cu ei, îi trimiteți la Arsenie? Nu-l împărtășești imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.

 Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegați?
Dezleg de cate ori vin și se spovedesc că n-a respectat.
Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica – el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Duminica la biserică – în cazul acesta eu nu-l dezleg și-l pun în situația să meargă și-apoi se prezintă și stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge!
Eu n-am cum să nu-l dezleg; că el se spovedește că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greșeală de a nu se duce la biserică și-i explic puțin importanța Sfintei Liturghii, că-l umple de har.
Dacă-i fumător nu-l dezleg!
Eu îl dezleg. Dar nu spune: ”Sunt fumător”, nu vorbi așa. Spune: ”Am fost fumător”. Cuvântul ”sunt” înseamnă continuitate. Contez pe o explicație care le-o dau în legătură cu gravitatea păcatului: ”îți dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă și te trântește când ți-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te lași de ea, că mă pui pe mine în situația să te dezleg fals, și eu n-o fac. Și zice: ”Am înțeles, părinte!” El a înțeles pe moment! În fața mea el hotărăște să se lase și s-ar putea ca el să nu mai greșească.
Eu nu contez pe hotărâri spontane!
Nici nu rămân așa fix, nu opresc pocăința lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, și să-l pun în situația să fie și el împotrivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.
 Femeile au început să poarte sterilet! Este mutilare! Să-l scoată imediat! Dacă nu-l scoate nu o dezleg!
Acum depinde cât este de sinceră. De aceea s-a pus întrebarea de Sfantul Petru: De câte ori să iertăm?… De saptezeci ori câte șapte. Dar nu pleacă de la mine până nu îmi spune: ”Nu mai fac”. Însă nu am voie să mă bag mai departe!

Dacă se întâmplă să moară, ce faceți? Dacă se întâmplă să moară înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit să primească dezlegarea și ceea ce nu i-am oferit eu, îi socotește Dumnezeu, că are voie.    Are voie, dar numai ce dezleagă preoții și episcopii, dezleagă și Dumnezeu! Și sunt cazuri destul de multe când se întâmplă să moară.

În caz de neînțelegere între soți, ce putem face?Am întâlnit un caz, un tânar mi-a spus că soția lui îi face farmece, îi pune lucruri toxice în mâncare; spune că nu mai pot trăi împreună, și totuși așteaptă un copil de la ea.

Dragă, o suportă până când găsește un motiv binecuvântat de despărțire. Trebuie s-o ducă mai departe. Și sunt mai multe cazuri de felul acesta. O duce mai departe și pe considerente că ”Ce știi tu, bărbate, că nu-ți vei mântui femeia?” Sau invers. Nu sunt decât patru motive ca să se poată da divorț:
1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul.
Femeia poate da divorț dacă-l prinde pe bărbat? E liberă si ea. Are dreptul ei. E ființă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat și familia.
2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, și a simțit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împușcare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu accident – s-a întâmplat că a întors făcălețul, sau te miri ce…
3. Dacă a trecut la sectă unul din soți, a căzut în erezie, și cu influență mare să-l racoleze pe soț. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatemă.
4. Dacă pleacă la mănăstire, dar cu acordul amândorura și cu divorț.
Și în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.
 Dar când nu are motiv canonic de despărțire?
Preoții, cunoscători ai canoanelor – cel puțin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip – apreciază și el lucrul acesta. Dacă a încetat dragostea și este o întindere acolo, și e un bețiv notoriu, vine cu femeile în casă peste soție. Vedeți, adică nu apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă îl prindem în unul din aceste patru motive pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. Am ajuns în situația să le spun: ”Divorțează, domnule, și gata!”
Femeile se mai pot recăsători? Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vinovate. Dacă au fost ele rele, nu se pot recăsători. Dar, din doua rele alegi răul cel mai mic; suntem în situația de a-i cununa, că altfel trăiesc în păcat.

 În caz de avort cum să procedăm?

Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-și pierde credința ortodox. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Și nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, așteaptă pocăința oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceți-vă aminte. Și mereu trebuie să ne întrebam ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără pocăință. Acesta e actul material prin care se vede căința unui om: mărturisirea. Chiar într-o observație, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: ”Se dădeau canoane mari pentru că era și credință mare”. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totuși, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Și vă rog să mă credeți că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtășanie, chiar și pe cei cu avorturi.
Femeia zice: ”Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu! Părinte, din momentul în care ea spune și îi pare rau, eu o dezleg. Însă le spun: ”Mai bine mori, dar așa ceva să nu mai faci!” Și vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire și pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.
Vin oameni să-și mărturisească păcatele, dar nu-și schimbă viața, nu se transformă. Dacă nu se schimbă, nu-l împărtășești imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.
În ce privește căința am să vă spun o istorioară: Când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forța și cu viteza divină, el și-a dat seama că a greșit, dar cerurile s-au închis și el a rămas pe afară; și s-a rugat să-l primească, și nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiție: ”Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” – îngerii erau căzuți înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani și el ar fi rămas tot pe afară, așa încât avea o bucurie, că totuși are o șansă. Și s-a pogorât în adâncurile oceanelor și a adus el cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. – Dar, când lupți duhovnicește și nu câștigi, ai câștigat necâstigarea: faptul că tu știi că nu ai câștigat, deja ești câștigat! Deci, ești deasupra luptei. Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deșteptat îngerul: ”Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!” La un râu doi copii se scăldau și, în joaca lor, unul a căzut și era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Și îngerul a luat inima copilului salvator și s-a suit cu ea la cer. Și Cerul nu s-a deschis! – Vezi cât de învățat era îngerul acum? Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-și plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Și a luat o lacrimă din aceea și a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! – Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinței!

sursa: (Din învățăturile Părintelui Arsenie Papacioc despre Sfintele Taine ”Sfânta Taină a Spovedaniei”, http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-arsenie-papacioc-sfanta-taina-spovedaniei-70494.html)

final articol alb

Reclame